Category

Parenting

Category

A început școala! Princhindeii de la clasa pregătitoare au intrat curioși în clasă cu ghiozdanul plin.  Părinții au mers in spatele lor, care mai de care mai speriați, emoționați sau îngrijorați.
E bine ca această emoție sa fie una pozitivă și sa porniți cu dreptul in această călătorie alături de copilul dumneavoastră.

Am scris acest articol asistând la o întâmplare care m-a pus sa ma gândesc: „Eu ce mi-as dori de la copilul meu, la școală?”
Doamna învățătoare a rămas cu copiii în clasă și cu încă doi-trei părinți care nu s-au putut desprinde de copilul lor.

Doamna i-a întrebat, printre altele, ce cântecele sau poezii au învățat la grădiniță. Au răspuns și au iesit in față 5-6 copilași din aproximativ 30.
La sfârșit, când copiii au plecat, mama copilului l-a întrebat in primele 5 secunde de când a venit la ea: „Și chiar nu ți-ai amintit și tu niciun cântec, nimic?”

Părinți, copilul trebuie încurajat in prima zi, felicitat pentru curajul de care a dat dovada și nu trebuie stimulat sa creadă ca școala va fi numai despre a raspunde primul și a lua notele cele mai mari. De multe ori uitam ca toți copiii sunt diferiți dar aprecierea fata de ei trebuie sa nu aibă reguli.

Referitor la reguli, am găsit unele grozave pentru dumneavoastră! 
Nu vreau 10 pe linie.
Nu vreau sa scrie frumos.
Nu vreau sa fie cel mai bun din clasa.
Nu vreau sa stie lectia „ca pe apa”.           Nu vreau sa arate ca scos din cutie.
Nu vreau 10 medalii la sfarsit de an.
Nu vreau sa castige toate concursurile.
Nu vreau cele mai drepte liniute si cele mai corecte bastonase.
Nu vreau sa coloreze perfect in contur.
Vreau  sa-i fie intelese emotiile.
Vreau se simta in largul lui.

Vreau sa greseasca si sa poata sa surada, fara sa simta nevoia de a ascunde .
Vreau sa spuna senin ca nu stie, dar sa fie curios si sa caute raspunsul.
Sa aiba curajul de a contrazice, forta de infrunta, puterea de a lupta si scoala sa nu incerce sa îl înfrângă.
Vreau respect pentru copilul meu.

Cea mai frecventă întrebare pe care mi-o adresează oamenii, în general, este:”Ce șanse sunt ca acești copii sa se recupereze?”

Exista câțiva factori care influențează recuperarea:

1 Gradul de afectare sau boli asociate. Potențialul copilului. Nivelul cognitiv. Particularități individuale 

Gravitatea autismului variază de la sever la ușor și se intersectează cu nivele de inteligență care variază de la dificultăți profunde de învățare, până la nivele normale de inteligență sau chiar inteligență superioară in anumite domenii(calcule matematice, calcule calendaristice, muzica etc.) Semnele și simptomele autismului diferă de la un copil la altul, gradul de afectare fiind diferit de la caz la caz(copiii pot fi ușor afectați, grav afectați, la unii asociindu-se și retardul psihic)

Acestea fiind spuse, se înțelege că un copil ușor afectat, va fi mult mai receptiv terapiei aplicate iar șansele de recuperare vor crește.

2 Vârsta la care s-a început terapia 

Cu cât vârsta de începere a terapiei este mai fragedă, cu atât plasticitatea creierului este mai mare. Intervenția timpurie înseamnă înainte de 5 ani.

3 Gradul de implicare al familiei

Este minunat atunci când părintele nu se așteaptă ca orele de terapie sa fie suficiente și învață el însuși cum trebuie sa se comporte in restul timpului și sa aplice tot ceea ce vede la terapeuți.

Orele de terapie trebuie sa fie cât mai multe iar copilul trebuie înscris la diverse activități și terapii alternative.

4 Profesionalismul echipei de terapeuți

O echipă nepotrivită va întârzia și diminua șansele de succes ale terapiei.

Un factor foarte important in recuperarea copiilor cu autism suntem și noi, oamenii din jur. Dacă atitudinea noastră s-ar schimba și am oferi dragoste, atenție și puțină încredere, atunci, cu siguranță succesul ar veni mai repede!

 

 

5803B8E2-040D-45F1-9E28-C3E049F79EED-333-00000075AD71EB7C                      Titlul nu are nevoie de prea multe explicații iar ideea este simplă și profundă!

Ai un bebeluș?Fii prietenul lui și zâmbește-i tot timpul! Vorbește-i, arată-i cât îl iubești, luându-l in brațe! Stai cu el! Nu-i arată ca ești obosit/ă! Va fi copilul vesel care îți va umple casa de bucurie! Fii prietenul lui!

Ai un copil preșcolar sau școlar mic? Fii prietenul lui și ascultă-i nemulțumirile oricât de neînsemnate ți s-ar părea ele! Ajută-l la teme dar fără să fii profesorul lui! Va fi copilul încrezător și curajos! Fii prietenul lui!

Ai un adolescent acasă? Fii prietenul lui cu P mare! Acum este cel mai important moment sa fii prieten! Străduiește-te oricât de greu ar fi! Nu îl pedepsi, vorbește-i frumos și ajută-l sa își dea singur seama atunci când greșește! Adaptează-te vârstei și încearcă sa îl înțelegi chiar și atunci când crezi ca e de neînțeles! Nu îi impune limite și reguli doar pentru că „Așa e mai bine pentru tine!” sau „Nu contează de ce, știu eu mai bine!”. Vorbește cu el despre orice și nu îl face sa se rușineze in fața ta! Asculta-l și el, singur, te va face prietenul său! Va fi adultul care va lua decizii cu grija și va avea încredere in el!

Copilul tău este un adult? Fii prietenul lui și asculta-l fără sa îl critici! Nu te băga in familia lui, ci încearcă sa îl ajuți cât de mult poți ca sa ii ușurezi munca și să îl vezi fericit! Fii prietenul lui!

 

Majoritatea părinţilor, mai puţin mamele, consideră, prima dată când observă ceva în neregulă cu copilul lor, că este vorba despre un comportament capricios. În general mamele sunt cele care insistă să consulte un medic. Din păcate, medicii pediatri la care ajung părinții mai întâi nu cunosc foarte bine spectrul autist, acest lucru făcând confuzii şi contradicţii între medici şi părinţi.Se întâmplă ca părintele să spună că vede ceva la copilul său iar medicul să susţină că este doar răsfăţat şi atât.
Dacă exista confuzii și unii medici nu observa diferența aceasta, vă imaginaţi că oamenii din jur o observă cel mai puţin. Atunci când eşti cu copilul tău pe stradă sau unde sunt persoane necunoscute, se intampla ca majoritatea sa  te priveasca sau sa  iţi spuna că ai un copil needucat. Simptomele bolii sunt mascate şi de abilităţile intelectuale peste medie ale celor cu autism înalt funcţional sau autism atipic. Astfel, oamenii consideră că este vorba despre un copil răsfăţat sau needucat şi nicidecum de un copil cu diagnostic.
Ca să nu confundăm răsfăţul cu autismul, trebuie să ştim, şi bine ar fi sa stim cu toții, nu  doar persoanele care au de-a face cu astfel de copii, care sunt semnele prin prisma cărora poți face diferența. Dacă ştim acestea, putem îndruma pe cineva spre un consult specializat, ne ajută în cazul în care observăm ceva suspect la copilul nostru sau pur şi simplu nu ne mai facem o părere greşită, punând în situaţii supărătoare, alţi părinţi.

  • Copilul cu autism preferă să se joace singur. Nu va fi interesat să fie în centrul atenţiei sau nu va vrea neapărat toate jucăriile dorite de ceilalţi copii, pentru el. Din contră, el este atras, de multe ori, de anumite părţi ale obiectelor, obiecte fără sens pentru joc, cartonaşe, s.a.
    Comportamentul pare a fi nepoliticos faţă de ceilalţi copii.De fapt, el îşi crează propriile jocuri, neînţelese de alţii şi nu caută să fie înţeles. Tocmai de aceea nu putem spune că este răsfăţat.
  • Nu conştientizează pericolele
    Într-un parc de joacă, ei nu se feresc de obiectele periculoase. Merg prin fata leagănelor, se urcă pe topogan cu picioarele. În schimb ei pot manifesta fobii faţă de diferite obiecte total obişnuite şi nepericuloase: anumite jucării, cărţi, aparate etc.Nu vor sa atragă atenția asupra lor prin acest lucru, ci pur și simplu nu conștientizează pericolul.
  • Limbajul apare mai târziu
    Majoritatea copiilor cu autism au întârziere în limbaj iar la unii dintre aceştia, poate să nu apară niciodată. Şi acesta este un mod de a ne da seama cât de serioase sunt lucrurile şi să apelăm la un specialist pentru a începe cât mai devreme demersul terapeutic.
    Desigur, există şi ale simptome ale autismului însă importantă in acest articol, este diferenţierea de un comportament capricios sau needucat.   
  • Lucrurile pot fi confundate şi invers, atunci când părinţii caută să îl răsfeţe pe copil din pricina diagnosticului şi pun multe dintre reacţii pe seama autismului.
    Ca orice copil, el caută să obţină cât mai multe lucruri, dacă se poate, prin plâns, ţipete sau alte metode înduioşătoare. Trebuie să ştim care este limita şi să nu ne încredem în ideea că acesta nu poate fi obişnuit să ceară un lucru civilizat sau că nu poate înţelege nimic. Sunt lucruri pe care nu reuşeşte să le înţeleagă aşa cum o facem noi, dar cu răbdare, perseverenţă şi înţelegere el se va obişnui şi va respecta ceea ce îi ceri.
    De reţinut e faptul că nu trebuie niciodată să îi oferi tot ce doreşte doar pentru că ai obosit să ai răbdare, te-ai plictisit sau te scoate din minţi, şi nici pentru că ai considerat tu că trebuie să îi faci pe plac pentru că are autism. De asemenea nu se acceptă un comportament total negativist în care să te impui agresiv verbal sau fizic pentru că nu va înţelege mai bine. Este nevoie de multă răbdare dar rezultatele vor apărea, bine meritate!

M-am bucurat sa vad ca se cauta tot mai multe informatii despre autism. Articolul acesta este un interviu dat unei studente de  la ASE, care m-a intrebat despre autism.

„Bună ziua! Stam de vorba astăzi cu domnișoara Psihopedagog special și logoped, Iasmina Lică, care ne va spune câteva lucruri despre autism.

Bianca B: Ce este autismul și cum se manifestă?

Iasmina L: Autismul este o tulburare de dezvoltare care afectează copiii pe partea de comunicare, limbaj, comportament și mai ales în planul socializării.

B: Ce forme de autism există și care sunt diferențele între aceste forme?

I: În primul rând, tulburarea de spectru autist, sau TSA, cuprinde mai multe tulburari, printre care autismul tipic, despre care vom vorbi și astăzi, sindromul Rett,  tulburarea dezintegrativă a copilului, autismul atipic sau autismul înalt funcțional. În cadrul autismului tipic, despre care vorbim, găsim forme de manifestare a afecțunii de la autismul sever pâna la sindromul Asperger, cei care au limbaj, sunt inteligenți, dar au deficiențe pe partea de socializare și de integrare.

B: Exista o cauza clara a apariției acestei boli?

I: Încă nu se cunosc cu adevărat cauzele autismului. Factorii combinați care pot cauza autismul sunt genetici sau țin de mediul în care a fost copilul înainte sau după naștere. Cert este că este o tulburare biologică, și acest lucru elimină teoria cum că parinții reci care nu sunt afectuoși cu copiii pot provoca această tulburare la copil, deci această idee nu este adevărată, deși peste tot se speculează. Mai vorbim despre vârsta înaintată a părinților, despre profesiile lor care ajută cumva la apariția tulburărilor la copil, dar nimic nu este o regula. Autismul poate să apară in orice familie, indiferent de religie, de cultură, de etnie, de nivelul social șamd. Nu este o regulă și nu se cunosc cu adevărat cauzele autismului.

B: Autismul se poate moșteni? Dacă cineva din familie are autism este posibil să ai o predispoziție ridicată pentru această afecțiune?

I: Nu, nu se poate întâmpla neapărat, adică e posibil să existe in aceeași familie, dar nu este o regulă, deci nu la toată lumea.

B: Autismul se întâlnește mai frecvent la fete sau la băieți?

I: Da, la băieți. Autismul este de patru ori mai întâlnit la băieți decât la fete. Nu se cunosc cauzele, dar, după studii, așa s-a remarcat.

B: Cum își dau seama parinții? Am întâlnit două familii cu copii cu autism care spuneau că medicii i-au asigurat pe parinți că nu e nimic în neregula cu copilul lor, ca doar se dezvoltă mai lent…

I: Păi, în general, părinții își dau seama până în vârsta de trei ani. Prima care își dă seama este mama, care este văzută de familie nebuna, pentru ca ea observă faptul ca bebelușul nu se uită în ochii ei, nu are contact vizual, nu se bucură atunci când ea îl ia in brațe, nu spune nimic, nu gângurește, nu zâmbește . Ceea ce face prima dată este să își anunțe soțul, familia… Ei spun că nu este adevărat, că este doar mic și din cauza asta este așa, până observă și ei că ceva este în neregulă sau merg la pediatru la insistențele mamei, iar acolo, exact ce spuneai, mulți pediatri spun că nu este nicio problemă. Ori nu sunt foarte bine puși în temă și asta este iar o problemă în societatea noastră pentru că majoritatea doctorilor pediatri nu cunosc prea multe despre autism și afirmă că o să apară mai târziu limbajul, că unii copii vorbesc mai târziu șamd… însă în mod normal părintele își dă seama, merge la doctorul pediatru iar acesta îl trimite la psihiatru care face niște investigații și el hotărăște daca are autism sau nu.

B: Cum se schimbă viața unei familii în care apare un copil cu această problemă?

I: Extrem de mult… Cred că 4 din 5 familii divorțează. Dacă familia este foarte unită și mama reușește sa aibă cu tatăl o relație bună și să muncească împreună, lucrurile merg bine. Bine… asta nu înseamnă că sunt extrem de fericiți. Această problemă, de multe ori îi deprimă pe părinți și ei suferă foarte mult, ceea ce este foarte rău pentru copil, pentru că nu îl ajută foarte mult având atitudinea asta, dar le schimbă viața foarte mult. Bunicii sunt cei care încearcă să fie puternici pentru părinți. Cert este că dacă ei fac o echipă bună cu terapeutul, lucrurile merg mult mai bine decât dacă pur și simplu sunt deprimați și nu mai fac nimic pentru copilul lor. Unii dintre ei neagă, spun că nu are nimic copilul până când educatorii din grădiniță le recomandă un specialist, amână, se mint singuri… Alți părinți spun că sunt extrem de deprimați și nu știu ce să mai facă, dar ideea este că trebuie să fie puternici, și doar împreună reușesc să facă ceva pentru copilul lor, altfel copilul are mult mai puține progrese.

B: Cine pune diagnosticul?

I: Exact cum îți spuneam, doctorul pediatru îi trimite pe parinți la un doctor specialist, psihiatru, iar acesta pune diagnosticul și îi recomanda eventual un tratament medicamentos, daca și părinții sunt de acord, si, pe langa acesta, ii recomandă o terapie specifică pentru această tulburare.

B: La ce vârstă apare autismul? Când este depistat cel mai frecvent?

I: Autismul poate să apară la naștere sau până în 2-3 ani. Un copil se poate naște cu autism iar tu să observi mai târziu. Poate să înceapă să vorbească iar ulterior să piardă total limbajul și să nu mai vorbească deloc.

I: Dacă autismul este depistat la o vârstă mai fragedă, șansele de recuperare sunt mai mari?

B: Sigur că da. Șansele de recuperare se măresc, pentru că acești copii, odată ce învață anumite lucruri, și le întipăresc foarte bine și funcționează exact după forma lor. Dacă timpul a trecut, și ei au deja obiceiuri și mai ales stereotipii, este foarte greu să le arăți cum să facă un anumit lucru. Despre stereotipie voiam să îți vorbesc… de exemplu, ei își formează niște obiceiuri pe care le repetă, de multe ori, obsesiv.Dacă ei învață greșit anumite lucruri, cum ar fi cum să mănânce, pentru că ei trebuie să învețe și lucrurile acestea, e foarte greu să îi dezobișnuiești apoi și să le arăți cum se fac ele de fapt, pentru că nu suportă să își schimbe rutina. De exemplu, dacă el merge pe un anumit traseu la gradiniță, ideea asta devine obsesivă și dacă tu mergi cu el pe un alt traseu poate să facă niște crize foarte urâte, de aceea terapia este indicat să înceapă cât mai devreme. Trebuie să fii alături de el și să îi arăți cum se fac lucrurile corect de când este foarte mic, pentru ca el să și le însușească corect și să înceapă să le facă.

B: Ce limitări impune autismul unui copil?

I: Autismul îngrădește o gramadă de lucruri, de exemplu în planul socializării, ei nu reușesc să înțeleaga conceptele de prietenie, relații. Să-ți dau un exemplu: dacă tu îi spui unui copil atunci când citești cu el “Hai să sărim peste pagina asta”, el poate să înțelegă că trebuie sa sară la propriu, nu înțelege expresiile de genul ăsta… Cred că cele mai multe limte pe care le are, sunt în planul integrării. Ei sunt foarte buni în ceea ce învață să facă, dacă un copil cu autism învață să facă anumite lucruri corect, le face foarte bine, însă nu știe să se integreze… La gradiniță, poate că el este bun în activitățile pe care le face, dar nu știe să se faca placut, la fel cum fac ceilalți copii, ca educatoarea să îl mângâie, să îl aprecieze, el nici măcar nu are nevoie de lucrurile astea, nu le conștientizează. Alte limite pe care le are: nu toti își pot întemeia o familie, tot din această cauză, că nu pot să construiască relații cu cei din jur; un job este destul de dificil de obținut, cu toate că pot fi foarte buni în ceea ce fac, pot fi respinși din cauză că sunt percepuți ca niște ciudați de angajatori și colegi.

B: Dar ei realizează că sunt percepuți altfel de cei din jur?

I: NU! Tocmai asta este problema, cel puțin așa dau impresia pentru că în interiorul lor realizează, deși nu îi interesează prea mult să fie văzuți cumva anume. Mulți copii la gradiniță sunt foarte dornici să arate ce au făcut, în schimb ei nu doresc lucrurile acestea, deși se bucură la recompense, se bucură când spui:”bravo!”!

B: Spune-mi cateva manifestări ale copilului, ca să ne dăm seama ce presupune mai exact această tulburare.

I : Mai întâi o să spun cateva lucruri care ar trebui să ridice semne de întrebare parinților atunci când au un copil și nu își explică anumite comportamente: atunci când copilul nu spune niciun cuvânt pană la vârsta de 16 luni, atunci cand nu asociază doua cuvinte pâna la vârsta de 2 ani, nu răspunde la nume, dă impresia că nu aude, ( de multe ori părinții îl duc prima dată la un control ORL) își pierde limbajul sau acesta nu apare deloc de la naștere, are contactul vizual foarte redus, nu îi poți atrage atenția decât foarte puțin; se atașează de obiecte mai mult decât de persoane, și nu obiecte ca un ursuleț sau o păpușă cum au majoritatea copiilor, pur și simplu o piesă de puzzle, un cub, un pix, diferite lucruri care în mod normal nu atrag un copil; atunci când este bebeluș este posibil ca el să nu plângă atunci când mama nu este lânga el și să nu îi sesizeze prezența; NU știe să se joace cu jucăriile,cu sens, le așează într-o anumită ordine, se joacă cu obiecte banale în locul jucăriilor, probabil el are o logică, dar nu o înțelegem noi; are activitați repetitive, cel mai des întâlnim deschiderea și închiderea ușilor, un alt obicei care îi place e să traga apa la toaletă obsesiv, învârtitul în jurul lui, mersul pe vârfuri, își flutură mâinile foarte des, își privește mâinile obsesiv, nu zâmbește la fel de mult ca un copil tipic, TREBUIE SA MERGI LA MEDIC. Dar fiecare copil e unic și poate avea o combinație diferită de semne, chiar dacă au același grad de autism. Doi copii pot fi afectați la fel, dar să nu se comporte la fel, să nu aibă aceleași simptome.

B: Este cumva asociat și cu alte probleme? ADHD, epilepsie, paralizie cerebrala?

I: Da, poate fi asociat, dar nu este o regulă, în general ADHD-ul apare la majoritatea copiilor cu autism, deși există și copii care sunt foarte apatici, triști și nu zâmbesc, dar în general majoritatea copiilor cu autism au și ADHD, și bineînțeles, pot avea un polihandicap , pot avea mai multe tulburări, dar nu este o regulă.

B: Ce tratamente sunt disponibile pentru acești copii?

I: Îți spuneam despre tratamentul medicamentos pe care majoritatea părinților îl refuză, deși are și el un rol foarte important pentru că este o afecțiune neurobiologică și având în vedere că există niște modificări la nivelul creierului, normal că el are nevoie de tratament medicamentos, mai ales că, de exemplu, există tratamente care îl fac să fie mai atent. Fiind mai atent la terapie, el reușește să învețe lucrurile mai repede. Iar pe cealaltă parte exista terapia comportamentală care îi ajută să își formeze un anumit comportament corect.

B: În România există programe gratuite desfașurate pentru recuperarea acestor copii?

R: Nu pot să spun că nu există, dar nu vorbim de foarte multe facilitați pe care le-ar avea un copil cu aceste tuburări. Majoritatea părinților fac totul din buzunarul propriu, iar terapia și materialele sunt foarte costisitoare. Copilul trebuie dus la un centru și asta implică costuri, un alt inconvenient este ca unul dintre parinți trebuie să renunțe la serviciu pentru a petrece timp si pentru a avea grija de copil.

B: Vorbim despre terapia ABA: Practic copilul învață prin această terapie ceea ce învață un copil sănătos, dar probabil într-un alt ritm…

I: Da. Terapia ABA are rezultate bune dar dacă este aplicată de un specialist în mod corect. Cel mai important este ca și familia să susțină terapeutul. Dacă terapeutul vine două ore de cinci ori pe săptămană și în cele cinci ore  copilul se comportă bine și face ceea ce are de facut, iar după ce pleacă terapeutul, părinții se comportă neadecvat și nu îl opresc atunci când face lucruri pe care in mod normal nu ar trebui să le facă, terapia are rezultate scăzute pe termen lung, pentru că acel copil se va comporta numai cu terapeutul așa cum trebuie. La baza terapiei ABA se folosește ca reper dezvoltarea tipică a copilului normal.

B: Acești copii pot învăța să scrie și să citească?

I: Bineînțeles. Totul depinde de cât de mult este afectat copilul. Cele mai mediatizate cazuri sunt cele cu persoane cu autism înalt funcțional. Toate filmele pe care le-ai văzut sunt cu persoane autiste extrem de inteligente. Însă există și persoane care au și retard mintal. Pot fi copii care nu își însușesc limbajul scris și oral niciodată, dar pot fi copii care pot scrie și citi de la patru ani.

B: Se luptă foarte mult pentru integrarea lor în școli de masă. Cum este cel mai bine?

I: Și asta depinde de cât de afectat este copilul. Toți părinții optează pentru școala cu copii tipici pentru integrare, pentru că nimeni nu vrea sa-și vadă copilul într-o clasă specială, dar cel mai bine ar fi să aleagă ce este cel mai bine pentru copil.

B: Care sunt posibilitățile acestor copii? Cât de mare este recuperarea și integrarea lor în societate?

I: Asta depinde de terapie. Dacă este un specialist bun  iar părinții îl susțin, el are mari șanse să se recupereze. Al doilea factor depinde de cât de afectat este copilul. Autismul nu se vindecă, dar se poate recupera aproape în totalitate. Dar dacă copilul este foarte grav afectat, se centrează terapia pe nevoile imediat apropiate.

B: Există persoane cu autism integrate care au un serviciu și merg zilnic la muncă?

I: Da, există. Ei se descurcă bine dacă știu ce au de facut dar nu își fac prieteni și sunt văzuți ca niște ciudați de societate. Să-ți dau un exemplu: un copil la școală și-a lovit învățătoarea pentru că a sunat clopoțelul iar el știa că în momentul în care sună este pauză.

B: Ce v-a determinat pe dumneavoastră să alegeți această carieră?

I: Greu de spus… Nevoia de a ajuta. Sincer, când termini liceul ești foarte debusolat și la vârsta aceea chiar nu știi ce vrei să faci de fapt. Eu am avut noroc pentru că ceea ce am ales s-a potrivit foarte bine și nu mi-a părut rău. Unul dintre motive era că nu știam prea multe despre acest domeniu și am fost curioasă. Ulterior a început să-mi placă din ce în ce mai mult. Te și sperii la început, dar e frumos când ai rezultate, în caz contrar e foarte frustrant.

B: Ați fost pusă în situații dificile în timpul ședințelor de terapie? Puteți să-mi vorbiți despre una dintre ele?

I: Da, am lucrat cu un băiețel care avea un comportament autoagresiv. Ești pus în situația în care nu poți să-l iei în brațe pentru că îi întărești acest comportament agresiv, dar nu poți nici sa-l eviți pentru că nu poți lăsa copilul să se lovească. Trebuie să-l oprești fără să-i poți spune nimic, și să reiei activitățile normale aproape ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ulterior să găsești o situație prin care să-i sustragi recompensa.

B: Care sunt punctele slabe legate de această profesie?

I:. Un punct slab este că atunci când nu reușești începi să te învinovățești pe tine.

B: Care sunt satisfacțiile pe care le aveți în această carieră?

I: Enorm de multe! Toată lumea care aude ceea ce fac, primul lucru pe care mi-l spune e: „Ești foarte rabdatoare!” Într-adevăr ai nevoie de multă răbdare, dar satisfacțiile sunt enorme. Am început să lucrez cu un băiețel de la simplul fapt că trebuia să mă urmărească cu privirea, ăsta a fost primul nostru program, eu să îl strig și el să se uite la mine, și ușor, ușor să-l înveți să manânce, după ceva timp să-l înveți înmulțiri… asta este foarte plăcut. Eu mă uit în spate și inițial îl vedeam pe acest copil ca pe un bebeluș drăguț, și acum merg la serbările lui, a crescut, arată altfel si este altfel. Acest băiețel de care îți vorbesc eu, are acum patru ani și eu l-am cunoscut la vârsta de un an și 8 luni. Acum face adunări, știe să numere din doi în doi chiar și cu numere impare.. Sunt o grămadă de lucruri pe care nu reușești să i le explici, dar în același timp face adunări cu două cifre, citește fără ca tu să insiști pe lucrurile acestea, doar ca este pasionat de ele. Și e minunat să vezi câte lucruri poate acum să facă, si cu ajutorul tău. Dacă nu ar fi făcut terapie, nu ar fi ajuns la aceste progrese, este dovedit.

                 Dezinteresul părinților față de propriul copil se datorează mai multor cauze și se aplică atât în rândul oamenilor foarte săraci, cât mai ales în rândul celor cu stare materială foarte bună. Unii părinți nu și-au dorit propriul copil și nu reușesc niciodată să îl iubească suficient iar alți părinți consideră că sunt cei mai buni doar pentru că le oferă tot sprijinul financiar. Toți ne dorim să avem posibilitatea de a-i oferi copilului tot ce își dorește: lecții de înot, lecții de pian, o grădiniță/școală bună, haine, mâncare și orice este mai bun pentru el. De multe ori, copilul nu își dorește decât să fiți acolo atunci când el adoarme, când se trezește și când vă bagă în seamă.

                  Să îți trimiți copilul la grădiniță, nu este un lucru rău, este esențial, dar dacă vă vedeți tocmai seara, asigurați-vă că îl întrebaţi ce a făcut el,singurel, toată ziua.

Aşa că:

1 Atunci când vă întâlniți seara, oricât de obosiți ați fi, ascultați-vă copilul! Poate o să vă spună aberații, luați aminte că pentru el sunt lucruri atât de importante încât a ținut minte toată ziua pentru a vă povesti. Dacă aveți un copil introvertit, nu vă mulțumiți cu asta, vorbiți cu el cât mai mult și puneți-l să vă povestească ce a făcut toată ziua.

2 Jucați-vă cu copilul dumneavoastră! Dacă în timpul săptămânii vă este imposibil să faceți acest lucru, sfârșitul de saptămână este o oportunitate pe care nu ar trebui să o ratați. O sugestie și mai bună este să vă jucați ambii părinţi cu el pentru că se va bucura enorm să vă vadă împreună și mai ales acordându-i lui o asemenea importanță.

3 Nu uitați de povești! Poveștile pe care le spunem copiilor noștri au depășit orice barieră a timpului, a țărilor ș.a. Dintotdeauna au existat povestioare bune de spus copilului înainte să adoarmă și nu numai. Din ele se desprind învățăminte importante și ajută la dezvoltarea armonioasă a personalității.

4 Nu vă mințiți copilul! Există probleme pe care i le ascundem copilului și este normal să fie aşa, dar atunci când vine vorba de promisiuni aveți grijă să le îndepliniți pentru că vă obişnuiţi copilul să fie corect și să se țină, mai târziu, de cuvânt. Dacă el își pierde încrederea în voi, respectul se va diminua în timp.

5 Nu vă comportați cu copilul ca și când ar fi un adult! Personal, nu încurajez să vorbiți cu copilul într-un stil defectuos, plin de diminutive, modificând toate cuvintele și imitându-i limbajul lui de bebeluș. În timp, acest lucru va îngreuna dezvoltarea unui limbaj structurat, coerent și corect. Dacă el vă vorbește așa, este pentru că se află la vârsta la care e normal să o facă. Acest subiect merită un articol întreg pentru importanța pe care o are în dezvoltarea limbajului. Ceea ce voiam să spun este că, dacă respectați acest lucru, nu înseamnă că trebuie să vă comportați cu copilul dumneavoastră ca și când ar fi un adult. Nu îi spuneți problemele pe care le aveți la serviciu sau în căsnicie. El se consumă pentru voi și se învinovățește, fără să înțeleagă măcar despre ce este vorba. Nu uitați că aveți în față un copil!

                   Revenind la ideea principală, există mulți copii care duc atât de mult dorul părinților pentru că stau toată ziua fără ei, iar seara nu le vorbește nimeni-copii care nu se îngrijorează atunci când le confiști o jucărie, ci se supără foarte mult când părinții nu vin la serbare sau la orice altă activitate care îi implică.

                    Copiii au propriile lor activități la grădiniță. Dacă au nevoie de materiale pentru a le desfășura, faceți în așa fel încât să nu le lipsească acestea, pentru că nu e nimic mai frustrant decât să își vadă colegii plimbându-se toți cu bicicletă, costumându-se sau făcând activități practice și știind că mama sau tata a uitat să le aducă ce trebuie. Pentru ei nu este important acel obiect în sine, ci faptul că și părinții lui s-au gândit la ei și astfel se pot lăuda în fața colegilor cu acest lucru:” Uite ce mi-a luat mie tata” etc. Este normal să nu renunțați la serviciu pentru toate acestea, dar trebuie să vă gândiți serios la ce îi face pe copiii dumneavoastră fericiți. Mulți nu veţi ști nici măcar răspunsul la această întrebare. Dacă stați puțin de vorbă cu copilul dvs, veţi descoperi din primă clipă!

Fiţi părinți pentru copilul dumneavoastră!

Ps: Dacă sunteți tată, nu vă gândiți că pentru asta există mamele și nu vă lăudați cu soția care se descurcă de minune! Soția dumneavoastră este mamă pentru copil, datoria dumneavoastră este să fiți tatăl!